Miroase a cămile pe drumul mătăsii acuns
A ticuri nervoase,
A arhiepiscop al uitării uns
A fantome de melancolie atrase.
Miroase a păr creț,
A valuri intuitive impare.
Miroase a vată de cer ars pe băț
Cu arome îmbietoare.
Miroase a noi doi,
A poteci cu noroi bifurcate;
Miroase a petreceri în timp de război
A zarva conștiintelor împăcate.
Miroase a gând trecător
Ca un fulg de nea printre veacuri.
Miroase a cui înțepător-
Miroase a fleacuri!
Miroase a umbre și-a mantra
A apus îndepărtat-
A imagine pe jumătate vie a lui Sidharta
Pe zidul lui ieri ridicat.
Miroase a drum lung.
Și-a aripi de hârtie creponată în zbor.
Miroase a forme scuipate de strung
Și a porumbel mântuitor.
Miroase a câmpuri bogate de mac
Și a oraș părăsit de speranță.
Miroase a lenevie, a hamac
prins între doi copaci de circumstanță.
Miroase a fumul tinereților noastre.
A cai verzi pe pereți.
Miroase a ceruri bântuite albastre
De cei patru îmbătrâniți călăreți.
Scormonim în măruntaiele trecutului
Cum păsările scormonesc în zbor
măreția curenților de aer,
Sau cum curenții de aer
scormonesc la rândul lor
în crengile și frunzele pădurilor.
Miroase a sabie scoasă din teacă,
A eșafod-
Miroase a îngenunchiere ce leagă
Piciorul de glezne și șold.
Miroase a copii și-a tăcere
A foc, funingine, fum.
A imposibile ere.
Miroase a Gomora și Sodom.
Miroase a putred și-a haos
A buldozere miroase și-a hoit.
A stare de repaos- miroase-
A Christopher Lloyd.
Miroase mereu a departe
A lumina îndoită, a stern.
A secunde dezvelite și sparte
Reformulând trecutul etern.
Miroase a aur topit
Și-a vechi zei căzuți printre fire de iarbă-
Miroase a pământ cotropit.
A rubine, rugină, rubarbă.
Miroase a mișcare înăbușită de ape
A lagună, arhipelag.
Miroase a aici, a foarte aproape
Și a da pasul statuilor în vileag.
Miroase a aer profetic, a carne
A rugăciuni purtate în fum
Miroase a inestetic, a coarne
A întoarcere a materiei din scrum.
Miroase a amorțeală, a dune
A comori îngropate în sus.
A idealuri nebune
și a Marcel Proust.
Miroase a cerșetor insistent
A gări de tren abandonate-
A vis aruncat în șanțul unui moment;
A puncte de suspensie culminante.
Miroase a șarpe rătăcit în deșert
În furtuna de nisip trecătoare.
Miroase a copaci care-și pierd
Suflarea în pădurea prea mare.
Miroase a bătut pasul în loc
A maraton printre jaloane-
A picioarele lumii fără echivoc
încălțate cu diacritice și consoane.
Miroase a sentimentelor rezonanță
A polenul pasiunii împrăștiat în eter.
A aruncată în lume importanță
de percuția unui revolver.
Miroase a prima zi de școală
A coadă de secundă ridicată pe sus.
A fragil și a ieșire teatrală-
A aer diametral opus.
Miroase a somnoros și a dulce.
A pași mici de furnică înspre altar
Miroase a semn ascuns de cruce
A ce sunt cu adevărat lucrurile și ce par.
Miroase a tainice drumuri de seară
Bifurcate ca degetele fulgerului pe cer
Ascunse ca lumina în turnul de ceară-
Ca vorbele lumii în Babel.
Miroase a nori gri de ploaie
Peste câmpurile vieții ce o trăim.
A curenții gândirii ce-or să îndoaie
Sub suflul lor, realitatea ce-o știm.
Miroase a spațiu vast
A sfârșit de cărți, de albume.
Miroase a vis eolian pederast
Scăpat din sarea lacrimilor în lume.
Miroase a ecou îndepărtat
Legând puncte genealogice în șiruri tactile-
Miroase a peșteră, a bordeie, a sat
A toate existențele inutile.
Miroase a alfabet, a desene rupestre.
A cuvânt aruncat în furtuna lungilor zile-
Miroase a unicat, a îngropate ferestre
A păreri contagioase umile.
Miroase a lipsă de sens.
A absurd, a aripi de șarpe viu colorate.
A bulgăre de zăpadă imens
Cu mâinile de căldură legate la spate.
Miroase a burți de balenă
A aforisme vândute la gram
A plajă introvertă elenă-
A struguri convertiți la islam.
Miroase a linii lungi defensive
A grade Celsius, a var,
Miroase a ultimatum, a directive
Separând candoarea literei V de calvar.
Miroase a strângeri de mână
A inimi deschise, a dor-
A sfârșit de săptămână- miroase-
ziua de azi a zumzet asurzitor.
Miroase a ruperi de cicluri.
A legi presate ale toamnei târzii
A spargeri de diguri miroase
Spre a elibera poezii.
Miroase a vis tras în fus
A turnir al valurilor momentelor cheie
A dragon al păcii răpus
A iarbă mumificată, a idee.
Miroase a degete lungi,
A clepsidră.
A numere vidate la pungi
A pas șchiopătat de omidă.
Miroase a ciment întrerupt
A eon strâns în ghemuri.
A cântec rupt.
A cutremur.
Miroase a interjecții
A spasme.
A lecții neterminate miroase,
A nemijlocite fantasme.
Zilele cad vertical,
Străpungând ca picătura chinezească
armura tinereții noastre;
Ca o ploaie de meteoriți
îngrămădind în gravitația ei grăbită
ultima încercare
de a prinde din urmă
zmeul luminii.
Alunecă spre înalt
Precum aburii după ploaia scăpată
din țarcul nesfârșit
al unei zile întemnițate în vară.
Un mic hublou
către o lume pierdută,
Îngropată
în nisipul mișcător al nopților înțărcate
Ca un struț pe invers al cărui vârf de cap
încă respiră
prin nările unui licăr sfârtecat
de lumină.
Întunericul nopții
înghite în burta lui imensă
de balenă cosmică
toate dorințele lumii.
Câteodată,
în sincron cu luna plină
Unele dintre ele pot fi observate
preț de un gând
cu ochiul liber al minții
Plutind dintr-o constelație către o alta,
Dinspre o stea către o nebuloasă
sau printre planete încă nedescoperite
de anemicul nostru
ochean spațial.
O scurtă enumerare ne-ar aduce:
Dorințele greierilor aruncate
sub formă de serenade
în sticlele cu dop
ale picăturilor de ploaie în revers-
Întorcându-se spre înalt
cu mesajul tatuat în note muzicale
al întârzierii trenului toamnei,
Dorințele
de pace spirituală,
iubire de orizonturi îndepărtate
de învingere asupra tristeții
sau de reîntoarcere spre explozia copilăriei
ale fantomelor oamenilor;
Dorințele ascunse ale culorilor
de a se furișa
în lumea neculorilor
în scopuri învăluite într-un mister adânc
neștiute
nici măcar de ele;
Dorințele prafului
de a deveni strat gros de pământ,
de permafrost,
Oferind menire dezghețului revelator
Eliberator de timp blocat în timp
Și de parfumuri florale ale primăverii primordiale.
Dorințele orelor
de a se alungi către zile
și zilelor către săptămâni
Și așa mai departe
până la eoni,
Stabilii stâlpi invizibili
ai universului;
Dorința clipei de a se cristaliza
când imaterialul umple matricea
materialului.
Și câte și mai câte dorințe!
Nu însă și dorința licuriciului
ca pătura groasă a nopții
Să fie ridicată
de pe razele somnoroase
ale soarelui.
Ce vremuri erau,
Când jucându-te de-a Robin Hood
luai cu mâinile goale din bogăția primăverii
Să altoiești troienele de zăpadă cu
bucuria renașterii speranței!
Câteodată răsărea un ghiocel
în urma pașilor noștri
Rătăcit printre locotenenți-coloneii armatei
oamenilor de zăpadă.
Dar de cele mai multe ori
apăreau doar câmpii
galbene
cu maci răzleți
ieșiți la promenadă.
Cavaleri ai apocalipsului
mai aveți prin alte locuri treabă,
Este acum mai degrabă
vremea lipsului.
Gândurile îmi sunt
un buchet de fluturi
din plumb
Cu aripi croșetate de degete
de îngeri
din pânză de păianjen
și roua trasă în fir a dimineții
Încercând să plutească
către neimaginatele flori
ale răsăritului
lui mâine.
Ești și ce-ai fi vrut să faci
Dar n-ai mai făcut niciodată.
Ești și ce-ai făcut
și regreți.
Ești gândurile și faptele și intențiile
și dorința.
Ești
buzunarul unde îți ții degetele
odihnindu-se între două reprize
de gesticulări cordiale.
Și palma ce o dai
obrazului propriu
cel întors în oglindă.
Ești toate lucrurile banale
și mai puțin banale
ce li se întâmplă unor coincidențe
Dacă aș planta o mustață de pisică
în pământul imaginației tale
Ar crește oare o pisică întreagă imediat,
sau ar aștepta primăvara aparențelor
Când împreună cu ghioceii
Să respire pe îndelete
aerul jocurilor copilăriei?
Coboară până în subsolul, în beciul,
În atomul subsolului, al beciului
omului.
Acolo se încolăcește ca un șarpe
Crește ca o iederă a întunericului
peste etajele superioare ale casei ce este
omul.
La sfârșit rămâne doar pielea șarpelui.
Iar omul, în virtutea nevoii
o pune pe el
cautând adăpost de flăcările și urletul asurzitor al bombelor singurătății
Croindu-și apoi încet drum
înapoi
spre inima singulară distopică
a turmei.
Noi poeții nu știm mai multe decât alții.
(Acuma ce să zic, până și maimuța aia
care în infinitul ei își termină catrenul Shakespearian
poate fi considerată poet)
Nu știm mai multe
decât vecinul de peron
în așteptarea trenului de ora 19:00 al fericirii,
Decât vecinul de celulă
în pușcăria în aparență nesfârșită a vieții
sau mai genericului vecin de secundă
în așteptarea unei chei universale
deschizătoare
a zestrei promise de către astre.
Știm cam atât:
că ne învârtim ca un pisoi zglobiu
în jurul unei cozi cosmice
a speranței că se poate mai bine
Când de fapt tot ce se întâmplă
este aceeași nefastă reeditare a volumului princeps
cu autor mai mult sau mai puțin
cunoscut
într-un cerc rupt doar de propria-i
nesfârșire.
