Am vrut să scriu ceva ce nu a mai scris nimeni
niciodată.
O scurtă poezie originală.
Oi fi reușit?
Nu cred.
Dar acum?!
Tot nu?...
Cred totuși că șansele mi-au crescut considerabil.
Cu riscul de a lăsa gura orbului
fără cuvinte/
Cu pasul lui Dumnezeu, înainte!
Ne-am cățărat atât de repede în copacul puterii
încât până să întrezărim ascuțimea vârfului
Eram deja juliți până la măduva oaselor,
până la epiderma speranței,
până la strigătul de veghe interior
al supraviețuirii.
Era primăvară târzie
iar florile se transformaseră ușor
în fantasmele miniaturale ale unor fructe,
Iar noi ca niște capucini ai apocalipsului
i-am jurat biruință
Cu mult, mult înainte să învățăm să spunem
mulțumesc
sau bună dimineața.
Cam toate zarurile lumii au fost aruncate
Și stăm cu toții în loc
într-o așteptare cu sufletul la gură.
Doar văcarii își duc vacile mai departe în stepa nepăsării
Și bețivii sticlele la gură în liniștea meselor solitară
Doar cerșetorii cerșesc în continuare
atenția portofelelor noastre
Și cei neajunși la vârsta maturității se dau în continuare în caruselul copilăriei.
Iar liniștea, ei îi cresc colți lungi și ascuțiți foarte,
Iar când totul se va fi așezat și ultimul zar își va dezvălui fața
Umbra se va lăsa deodată pretutindeni
Și nimeni nu va mai fi la fel,
Decupat din chenarul unei realități sepia,
hrană vie pentru gura nouă și hămesită
a păcii strigând pace!
Sunt haos.
Mintea mi-e un stol de păsări călătoare
tras de curenții marini către tărâmuri îndepărtate
Sunt Indochina, Cambodgia, Burma, plaje și jungle, temple și ruine
În același timp adunate de peste tot
și aruncate într-un sac fără de fund
cărat în spinare de un neliniștit spirit al necunoscutului.
Sunt câmpurile morții și câmpiile verzi de orez
În care te pierzi mult
înainte să te regăsești în ceața depărtării
la celălalt capăt al labirintului.
Sunt pasul rătăcit în prafurile ridicate
de revoluțiile și luptele prea des recurente pentru putere
Sunt pragul trecut de oamenii întorși seara de la câmp
cu viziunea greoaie a următoarei zilei mai blânde,
Sunt valurile mării ce înghit în spuma lor nu doar stagnarea,
liniștea largului sau dansul peștilor,
ci istoria oamenilor locului.
Istorie ce uitată precum numele unui vechi zeu sau al unui antic dușman
se tot repetă
Ca un zar ce cu doar câteva fețe,
Este aruncat de mii și mii de ori
cu așteptarea ca rezultatul sa fie într-un alt spectru,
Într-un plan B al unui alt univers colosal cu posibilități infinite de altă natură.
