Mă dezbrac de tine
cum vechii zei
se dezbracă de idolii din alamă,
sau cum gândul ucigaș
se dezbracă de cuțitul
rămas fără rană.
Versuri, poezie si rime libere si independente de sistem.
Mă dezbrac de tine
cum vechii zei
se dezbracă de idolii din alamă,
sau cum gândul ucigaș
se dezbracă de cuțitul
rămas fără rană.
Mă dezbrac de tine
cum serile peloponeze
se dezbracă de cicade,
sau cum plajele apelor cristaline
își dezbracă caracatițele
de năvoade.
Mă dezbrac de tine
cum oceanul se dezbracă de continente
sau cum uscatul din cerul gurii
se dezbracă
de gusturile obediente.
Mă dezbrac de tine
cum adâncul apelor
se dezbracă de îmbrățișarea luminii,
sau cum elipsele anului
își dezbracă de pâinea universului,
caninii.
Mă dezbrac de tine
cum lupul se dezbracă
de căldura blănii de oaie,
sau cum cuțitul se dezbracă de lama
ce crestează unghiuri noi
picăturilor de ploaie.
Mă dezbrac de tine
cum norii de zahăr ars
se dezbracă de obrazul cerului peloponez,
sau cum albinele
se dezbracă de zbor
în sărutul adierii
florilor de cireș japonez.
Mă dezbrac de tine
precum poetul se dezbracă
de zbaterea lumii,
sau precum artistul
ce aruncă în șanțul universului
puloverul ros de molii
al inspirației
se dezbracă
de toate culorile comune.
Mă dezbrac de tine
cum sfera se dezbracă
pe jumătate de planete,
sau cum întreg spațiul cosmic
se descalță în pragul casei
de sunete.
Mă dezbrac de tine
precum pământul adânc
se dezbracă
de cutremurul de suprafață,
sau precum cei ce nu ajung
prea departe
se dezbracă de trezirea
de dimineață.
Mă dezbrac de tine
cum amprentele se dezbracă
de identitate,
sau cum momentele dezbrăcate
de cimentul universului
rămân între lumi
suspendate.
Speranța moare ultima.
Mai întâi mor anotimpurile,
prin contopire;
apoi mor culorile
începând cu verde
și terminând cu roșul macilor
și al coridei.
La sfârșit, chiar înaintea
speranței,
mor puii de cuc
din pricina singurătății.
M-am scufundat direct la fund
ca și cum aș fi avut de gât
toate pietrele de mormânt
al lungului șir de dinainte.
Te iau cu mine,
te cobor
și te ridic
din nori, din noroi,
din lianele junglei,
din șanțuri inundate
cu lacrimi încercănate
ale ochilor îmbrăcați
în îngenuncherea
nerostitelor rugi,
Din asfalturi
proaspăt turnate,
din gânduri străine
strivite
sub greutatea
propriului nume
de care oricât
de multe picioare ai avea,
nu poți să fugi.
Te aduc cu mine
peste tot
în lume,
te scot în oraș
și din oraș afară,
te duc din casă conspirativă
în casa lacustră
în derivă
pe lacul peste care dracul
și-a ridicat punți;
Din casa gândurilor
în casa uitării,
trecându-te
prin toate camerele
fără de ferestre,
mobilate cu amintiri
și statuete ale cuvintelor
prinse în cimentul
turnat peste pașii lui ieri,
până am să mă îngraș
cu tine
sau
până te hotărăști
să eliberezi
din nisipurile închipuirii
stâlpii luminii
ținuți
la piept
prizonieri.
Am ajuns la capătul răbdării.
Am găsit doar praf
și oasele
predecesorilor mei.
Toți s-au ajuns
și nimeni
nu s-a mai întors
niciodată.
Între noi,
căldura
a devenit o barieră naturală.
Precum munții Carpați
erau pentru hoardele mongole,
așa este pentru noi, acum,
canapeaua
pe care o ocupăm
tăcut,
din părțile laterale.
Uneori mă arunc adânc în vise,
ca un scufundător de adâncime,
întorcându-mă cu perle rare
pe care le înșiruiesc
pe ața cuvintelor
pentru a le așeza apoi
la baza gâtului tău lung
de lebădă neagră
a luminii.
Îndoaie-te ca trestia
şi vântul nu te va rupe,
sau dacă capul plecat este totuși
atins de buzele nesătule
ale sabiei,
lasă-te și mai jos,
pe unde se strecoară
vuietul lumii
sau trage curentul.
Caii sălbatici n-au cum să fie simpatici,
zice o veche zicală
din pură invidie
scornită de caii lăsați de căruță.
Lucrând cu inteligențele artificiale
ale lumii rurale,
aceștia
pun frâu liber bârfei
și libertății zăbală.
Am stat de șase
la porțile adevărului
până ce iadul înghețase,
mult după ce sfertul academic
trecuse
de partea nevăzută a lunii.
Prost să fii, noroc să ai,
sau cum s-o scoți la liman
când toate corăbiile
ți-au fost deja scufundate.
Hai la groapa cu furnici
Ba-i aici ba nu-i aici!
Nu e!
Va spun că nu e!
După o viață
dedicată cercetării fenomenului,
cu două diplome,
un doctorat
și câteva masterate,
Încununate cu mii de ore pe teren
săpând la pont prin toate
formele de relief
și-n jumate din teatrele
de război ale lumii,
Singura groapă cu furnici
fu niciodată găsită.
Tăcerea e de aur,
deși ar putea la fel de bine fi
și de granit sau de diamante.
Ori de suflet ajuns decrepit
alunecat în prăpastia
zbaterilor irelevante.
Pe cine nu lași să moară,
nu te lasă să trăiești.
Sau daca vrei musai o comoară,
ai grijă cum o prețuiești.
Nu mor caii când vor câinii.
Nici elefanții când vor pisicile de mare,
și nici mistreții când vor hamsterii,
sau florile de cireș
născute nu din natură,
ci din mugurii minții
pensulei lui Hokusai.
Nu mor caii când vor câinii
și nici corola de minuni a lumii
chiar dacă soarele își aruncă în fiecare zi
puterea revelatoare
asupra a tot și a toate.
Ulciorul nu merge de multe ori
la apă.
Dar la ulei, la vin,
la apa fântânii secate?
Ulciorul, precum Christos
merge pe apă
cu picioarele nevoii
și-și cântă cântecul împlinirii
pe care foarte puțini dintre oameni
îl pot auzi cu urechile
însetării.
Dacă Dumnezeu s-ar găsi în detalii
atunci ar trebui să fim
mult mai atenți
la o multitudine de lucruri
trecute neobservate,
precum
șirurile lungi de mii de picioare
ale furnicilor
legând ca un beton secundele între ele,
sau petele alungite lăsate pământului
de umbrele copacilor la asfințit.
Ar trebui sa fim mult mai atenți
spre ce ne întindem degetul
sau ce țintuim în năvodul gândirii
și în ce cuier
ne agățăm rugile seara
înainte de culcarea minții.
Ți-am tras iubirea aproape de piept
cum aș fi tras cu gândul
o creangă plină
cu coapte cireșe amare-
În luna lui mai din copacul celestru inept
al poveștii noastre
cu statut de proiect în derulare.
Iubirea noastră s-a scufundat
atât de adânc,
încât,
la fel ca Dunărea
în anii mari ai secetei,
pe fundul ei
se văd epavele vapoarelor
din războaiele
vieților anterioare.
Toate zgomotele lumii
au tăcut.
Smulse de supremele degete
ale mileniilor
dintr-un număr aproape infinit
de gâturi,
precum niște antice păduri
decimate de viitura
cuvintelor primordiale.
Vreau sa fiu învelit în tine
așa cum un nou născut este învelit în iubire,
Sau cum tăcerea
învelește Calea Lactee,
în pustiul nopții
din Atacama.
Miroase a secetă și-a amorțeală
A fruct al pasiunii atrofiat.
A pod spre stele, a auroră boreală
A întuneric al voinței în lume scăpat.
Miroase a văi adânci, a orașe,
A transcendentale dimensiuni.
A castele ridicate de valuri pe plajă
Cu ferestre prin care se strecoară minuni.
Miroase a explozii solare,
A meteoriți legând planete pe cer.
A zâmbet ieșit în întâmpinare,
A concert pentru pian și greieri.
Miroase a oameni din sticlă,
A sentimente casante.
A heliu ce sufletul ridică
Spre puncte de belvedere distante.
Miroase a plaje
în fumul țigării,
a viitură de crabi
revărsați la apus.
A fragil uitat
la voia întâmplării
în cochilia
iubirii ascuns.
În neînduplecatul frig al vieții
sunt învelit în tine,
precum un nou-născut în iubire,
ori precum Calea Lactee
este învelită de tăcerea
nopții din Atacama.
Vântul se schimbă,
Lupul se schimbă,
Omidele se schimbă,
Anotimpurile se schimbă,
Vremurile se schimbă.
Numai noi nu ne schimbăm niciodată.
Rămânem la fel,
cufundați definitiv
în măruntaiele apusului,
ca în ziua în care
am învățat să prindem soarele
cu palmele nesătule
ale privirii.
Vântul împrăștie astăzi
puțină ușurare
peste gândurile noastre înăbușite
de monocultura zăpușelii.
Miroase a seva orelor
ce se revarsă
precum un fluviu ieșit din matcă
peste orașele oaselor oamenilor.
Geometria nopții polare
coase voința oarbă a lumii
cu ceara caldă a materiei.
Ne afundăm în nisipul mișcător
al zilelor fără acoperiș
și lipsite de fundație
încercând rând pe rând
pasul mangustei,
sprintul luminii,
smucirea vâltorii,
și târâtura șarpelui
pentru a ieși cu glas
din antecamera liniștii absolute.
Cea mai rapidă cale
între două adevăruri
sau între două gânduri rătăcitoare
este o linie frântă.
Și tot ca o linie frântă
unind punctele cardinale
este și linia călătoriei noastre.
Apă. Aer. Foc. Pământ.
Apă stătută.
Aer încins.
Foc adormit.
Pământ rânced.
Îmi odihnesc gândurile
înțărcat la umbra
celor patru elemente.
În fragilul sanctuar dintre două valuri
ce izbesc pe înserat plaja erorilor umane,
Își revendică casă cioburi de idealuri
pansându-și rănile contemporane.
Cântecul serii de vară
apasă încet
pe timpanul memoriei noastre.
În timp ce poezia
pașilor grei de furnică
ne trage înapoi
în albia secată
a zilelor de dinainte.
Fragilă
ca îmbrățișarea
unui nou născut,
Sau ca un sărut
abandonat pe treptele
unei biserici,
Cu aripi prea scurte
pentru a putea atinge
cu adevărat
înălțimile
zăpezilor luminii.
Aripile gândurilor
duc
păsările apusului
dincolo de orizont,
Acolo unde noaptea
așteaptă
nerăbdătoare
să își coboare
privirea.
Miroase a dulce-acrișor orient,
A labă de tigru, a jad-
A Budha insuficient
A pom din care obiceiurile cad.
Este precum un val enorm
și incredibil de lent
Ce stinge
în ritmul său
susținut și ludic
tot focul lumii.
Am crescut odată cu mătrăguna
Cu pietrele,
cu viezurele, cu ursul.
Cu luna,
cu stelele,
apusul.
Miroase a sentință definitivă
A zgândăr de cărăbuș în coasta lui Christos.
A barcă a reconcilierii în derivă,
A platoșă a călcâiului de prisos.
Miroase a ochii pietrelor, ai pădurii
Ce lăcrimează la ale veacurilor fărădelegi,
Martori încătușați la crimele urii
acoperite prin ceață și legi.
Va veni o zi
când jungla va crește
în inima fiecăruia dintre noi.
Până atunci
să lăsăm destul loc liber
rezervat lianelor
Pentru a putea avea
o mică scară de salvare
înspre lumină.
Miroase a cămile pe drumul mătăsii acuns
A ticuri nervoase,
A arhiepiscop al uitării uns
A fantome de melancolie atrase.
Miroase a păr creț,
A valuri intuitive impare.
Miroase a vată de cer ars pe băț
Cu arome îmbietoare.
Miroase a noi doi,
A poteci cu noroi bifurcate;
Miroase a petreceri în timp de război
A zarva conștiintelor împăcate.
Miroase a gând trecător
Ca un fulg de nea printre veacuri.
Miroase a cui înțepător-
Miroase a fleacuri!
Miroase a umbre și-a mantra
A apus îndepărtat-
A imagine pe jumătate vie a lui Sidharta
pe zidul lui ieri ridicat.
Miroase a drum lung.
Și-a aripi de hârtie creponată în zbor.
Miroase a forme scuipate de strung
Și a porumbel mântuitor.
Miroase a câmpuri bogate de mac
Și a oraș părăsit de speranță.
Miroase a lenevie, a hamac
prins între doi copaci de circumstanță.
Miroase a fumul tinereților noastre.
A cai verzi pe înnegriții pereți.
Miroase a ceruri bântuite albastre
de cei patru îmbătrâniți călăreți.
Scormonim în măruntaiele trecutului
Cum păsările scormonesc în zbor
măreția curenților de aer,
Sau cum curenții de aer
scormonesc la rândul lor
în crengile
și șoaptele pădurilor.
Miroase a sabie scoasă din teacă,
A eșafod-
Miroase a îngenunchiere ce leagă
Piciorul de glezne și șold.
Miroase a copii și-a tăcere
A foc, funingine, fum.
A imposibile ere.
Miroase a Gomora și Sodom.
Miroase a putred și-a haos
A buldozere miroase și-a hoit.
A stare de repaos- miroase-
A Christopher Lloyd.
Miroase mereu a departe
A lumina îndoită, a stern.
A secunde dezvelite și sparte
Reformulând trecutul etern.
Miroase a aur topit
Și-a vechi zei căzuți printre fire de iarbă-
Miroase a pământ cotropit.
A rubine, rugină, rubarbă.
Miroase a mișcare înăbușită de ape
A lagună, arhipelag.
Miroase a aici, a foarte aproape
Și a da pasul statuilor în vileag.
Miroase a aer profetic, a carne
A rugăciuni purtate în fum
Miroase a inestetic, a coarne
A întoarcere a materiei din scrum.
Miroase a amorțeală, a dune
A comori îngropate în sus.
A idealuri nebune
și a Marcel Proust.
Miroase a cerșetor insistent
A gări de tren abandonate-
A vis aruncat în șanțul unui moment;
A puncte de suspensie culminante.
Miroase a șarpe rătăcit în deșert
În furtuna de nisip trecătoare.
Miroase a copaci care-și pierd
Suflarea în pădurea prea mare.
Miroase a bătut pasul în loc
A maraton printre jaloane-
A picioarele lumii fără echivoc
încălțate cu diacritice și consoane.
Miroase a sentimentelor rezonanță
A polenul pasiunii împrăștiat în eter.
A aruncată în lume importanță
de percuția unui revolver.
Miroase a prima zi de școală
A coadă de secundă ridicată pe sus.
A fragil și a ieșire teatrală-
A aer diametral opus.
Miroase a somnoros și a dulce.
A pași mici de furnică înspre altar
Miroase a semn ascuns de cruce
A ce sunt cu adevărat lucrurile și ce par.
Miroase a tainice drumuri de seară
Bifurcate ca degetele fulgerului pe cer
Ascunse ca lumina în turnul de ceară-
Ca vorbele lumii în Babel.
Miroase a nori gri de ploaie
Peste câmpurile vieții ce o trăim.
A curenții gândirii ce-or să îndoaie
Sub suflul lor, realitatea ce-o știm.
Miroase a spațiu vast
A sfârșit de cărți, de albume.
Miroase a vis eolian pederast
Scăpat din sarea lacrimilor în lume.
Miroase a ecou îndepărtat
Legând puncte genealogice în șiruri tactile-
Miroase a peșteră, a bordeie, a sat
A toate existențele inutile.
Miroase a alfabet, a desene rupestre.
A cuvânt aruncat în furtuna lungilor zile-
Miroase a unicat, a îngropate ferestre
A păreri contagioase umile.
Miroase a lipsă de sens.
A absurd, a aripi de șarpe viu colorate.
A bulgăre de zăpadă imens
Cu mâinile de căldură legate la spate.
Miroase a burți de balenă
A aforisme vândute la gram
A plajă introvertă elenă-
A struguri convertiți la islam.
Miroase a linii lungi defensive
A grade Celsius, a var,
Miroase a ultimatum, a directive
Separând candoarea literei V de calvar.
Miroase a strângeri de mână
A inimi deschise, a dor-
A sfârșit de săptămână- miroase-
ziua de azi a zumzet asurzitor.
Miroase a ruperi de cicluri.
A legi presate ale toamnei târzii
A spargeri de diguri miroase
Spre a elibera poezii.
Miroase a vis tras în fus
A turnir al valurilor momentelor cheie
A dragon al păcii răpus
A iarbă mumificată, a idee.
Miroase a degete lungi,
A clepsidră.
A numere vidate la pungi
A pas șchiopătat de omidă.
Miroase a ciment întrerupt
A eon strâns în ghemuri.
A cântec rupt.
A cutremur.
Miroase a interjecții
A spasme.
A lecții neterminate miroase,
A nemijlocite fantasme.
Zilele cad vertical,
Străpungând ca picătura chinezească
armura tinereții noastre;
Ca o ploaie de meteoriți
îngrămădind în gravitația ei grăbită
ultima încercare
de a prinde din urmă
zmeul luminii.
Alunecă spre înalt
Precum aburii după ploaia scăpată
din țarcul nesfârșit
al unei zile întemnițate în vară.
Un mic hublou
către o lume pierdută,
Îngropată
în nisipul mișcător al nopților înțărcate
Ca un struț pe invers al cărui vârf de cap
încă respiră
prin nările unui licăr sfârtecat
de lumină.
Întunericul nopții
înghite în burta lui imensă
de balenă cosmică
toate dorințele lumii.
Câteodată,
în sincron cu luna plină
Unele dintre ele pot fi observate
preț de un gând
cu ochiul liber al minții
Plutind dintr-o constelație către o alta,
Dinspre o stea către o nebuloasă
sau printre planete încă nedescoperite
de anemicul nostru
ochean spațial.
O scurtă enumerare ne-ar aduce:
Dorințele greierilor aruncate
sub formă de serenade
în sticlele cu dop
ale picăturilor de ploaie în revers-
Întorcându-se spre înalt
cu mesajul tatuat în note muzicale
al întârzierii trenului toamnei,
Dorințele
de pace spirituală,
iubire de orizonturi îndepărtate
de învingere asupra tristeții
sau de reîntoarcere spre explozia copilăriei
ale fantomelor oamenilor;
Dorințele ascunse ale culorilor
de a se furișa
în lumea neculorilor
în scopuri învăluite într-un mister adânc
neștiute
nici măcar de ele;
Dorințele prafului
de a deveni strat gros de pământ,
de permafrost,
Oferind menire dezghețului revelator
Eliberator de timp blocat în timp
Și de parfumuri florale ale primăverii primordiale.
Dorințele orelor
de a se alungi către zile
și zilelor către săptămâni
Și așa mai departe
până la eoni,
Stabilii stâlpi invizibili
ai universului;
Dorința clipei de a se cristaliza
când imaterialul umple matricea
materialului.
Și câte și mai câte dorințe!
Nu însă și dorința licuriciului
ca pătura groasă a nopții
Să fie ridicată
de pe razele somnoroase
ale soarelui.
Ce vremuri erau,
Când jucându-te de-a Robin Hood
luai cu mâinile goale din bogăția primăverii
Să altoiești troienele de zăpadă cu
bucuria renașterii speranței!
Câteodată răsărea un ghiocel
în urma pașilor noștri
Rătăcit printre locotenenți-coloneii armatei
oamenilor de zăpadă.
Dar de cele mai multe ori
apăreau doar câmpii
galbene
cu maci răzleți
ieșiți la promenadă.
Cavaleri ai apocalipsului
mai aveți prin alte locuri treabă,
Este acum mai degrabă
vremea lipsului.
Gândurile îmi sunt
un buchet de fluturi
din plumb
Cu aripi croșetate de degete
de îngeri
din pânză de păianjen
și roua trasă în fir a dimineții
Încercând să plutească
către neimaginatele flori
ale răsăritului
lui mâine.
Ești și ce-ai fi vrut să faci
Dar n-ai mai făcut niciodată.
Ești și ce-ai făcut
și regreți.
Ești gândurile și faptele și intențiile
și dorința.
Ești
buzunarul unde îți ții degetele
odihnindu-se între două reprize
de gesticulări cordiale.
Și palma ce o dai
obrazului propriu
cel întors în oglindă.
Ești toate lucrurile banale
și mai puțin banale
ce li se întâmplă unor coincidențe
Dacă aș planta o mustață de pisică
în pământul imaginației tale
Ar crește oare o pisică întreagă imediat,
sau ar aștepta primăvara aparențelor
Când împreună cu ghioceii
Să respire pe îndelete
aerul jocurilor copilăriei?
Coboară până în subsolul, în beciul,
În atomul subsolului, al beciului
omului.
Acolo se încolăcește ca un șarpe
Crește ca o iederă a întunericului
peste etajele superioare ale casei ce este
omul.
La sfârșit rămâne doar pielea șarpelui.
Iar omul, în virtutea nevoii
o pune pe el
cautând adăpost de flăcările și urletul asurzitor al bombelor singurătății
Croindu-și apoi încet drum
înapoi
spre inima singulară distopică
a turmei.
Noi poeții nu știm mai multe decât alții.
(Acuma ce să zic, până și maimuța aia
care în infinitul ei își termină catrenul Shakespearian
poate fi considerată poet)
Nu știm mai multe
decât vecinul de peron
în așteptarea trenului de ora 19:00 al fericirii,
Decât vecinul de celulă
în pușcăria în aparență nesfârșită a vieții
sau mai genericului vecin de secundă
în așteptarea unei chei universale
deschizătoare
a zestrei promise de către astre.
Știm cam atât:
că ne învârtim ca un pisoi zglobiu
în jurul unei cozi cosmice
a speranței că se poate mai bine
Când de fapt tot ce se întâmplă
este aceeași nefastă reeditare a volumului princeps
cu autor mai mult sau mai puțin
cunoscut
într-un cerc rupt doar de propria-i
nesfârșire.
Mai știi când ne jucam de-a Prometeu
și luai cu lingurița
ultimul și cel mai bun strop
de lumină
din măreția serii
Doar pentru a-l căra
cu cea mai înaltă grijă
până la întâlnirea cu cele mai întunecate ore
ale nopții,
În întâmpinarea
și ajutorul răsăritului?
Am vrut să scriu ceva ce nu a mai scris nimeni
niciodată.
O scurtă poezie originală.
Oi fi reușit?
Nu cred.
Dar acum?!
Tot nu?...
Cred totuși că șansele mi-au crescut considerabil.
Cu riscul de a lăsa gura șchiopului
fără cuvinte/
Cu pasul miop al lui Dumnezeu,
înainte!
Ne-am cățărat atât de repede în copacul puterii
încât până să întrezărim ascuțimea vârfului
Eram deja juliți până la măduva oaselor,
până la epiderma speranței,
până la strigătul de veghe interior
al supraviețuirii.
Era primăvară târzie
iar florile se transformaseră ușor
în fantasmele miniaturale ale unor fructe,
Iar noi ca niște capucini ai apocalipsului
i-am jurat biruință
Cu mult, mult înainte să învățăm să spunem
mulțumesc
sau bună dimineața.
Cam toate zarurile lumii au fost aruncate
Și stăm cu toții în loc
într-o așteptare cu sufletul la gură.
Doar văcarii își duc vacile mai departe în stepa nepăsării
Și bețivii sticlele la gură în liniștea meselor solitară
Doar cerșetorii cerșesc în continuare
atenția portofelelor noastre
Și cei neajunși la vârsta maturității se dau în continuare în caruselul copilăriei.
Iar liniștea, ei îi cresc colți lungi și ascuțiți foarte,
Iar când totul se va fi așezat și ultimul zar își va dezvălui fața
Umbra se va lăsa deodată pretutindeni
Și nimeni nu va mai fi la fel,
Decupat din chenarul unei realități sepia,
hrană vie pentru gura nouă și hămesită
a păcii strigând pace!
Sunt haos.
Mintea mi-e un stol de păsări călătoare
tras de curenții marini către tărâmuri îndepărtate
Sunt Indochina, Cambodgia, Burma, plaje și jungle, temple și ruine
În același timp adunate de peste tot
și aruncate într-un sac fără de fund
cărat în spinare de un neliniștit spirit al necunoscutului.
Sunt câmpurile morții și câmpiile verzi de orez
În care te pierzi mult
înainte să te regăsești în ceața depărtării
la celălalt capăt al labirintului.
Sunt pasul rătăcit în prafurile ridicate
de revoluțiile și luptele prea des recurente pentru putere
Sunt pragul trecut de oamenii întorși seara de la câmp
cu viziunea greoaie a următoarei zile mai blânde,
Sunt valurile mării ce înghit în spuma lor nu doar stagnarea,
liniștea largului sau dansul peștilor,
ci istoria oamenilor locului.
Istorie ce uitată precum numele unui vechi zeu sau al unui antic dușman
se tot repetă
Ca un zar care, cu doar câteva fețe,
Este aruncat de mii și mii de ori
cu așteptarea ca rezultatul sa fie într-un alt spectru,
Într-un plan B al unui alt univers colosal cu posibilități infinite de altă natură.