Impreuna

Eram impreuna
si singuri.

Asa cum in general sunt oamenii
inca de la inceputurile pasilor lor
pe intortocheatele poteci
ale istoriei.

Ti-am cules o floare
din campia adevarului
iar mirosul ei ti-a amintit
de anii in care nu invatasei inca
platitudinea neintreruptelor zile.

Ti-am sarutat podul palmei
si te-am asigurat ca sub acest pod
vor primi sanctuar rand pe rand
toate umbrele lumii,

iar peste el toate orele zilelor
se vor rostogoli in cautare de noi saruturi
ce ar separa prin buzele lor
rasariturile de maiestuasele apusuri.

Te-am imbratisat in cuvinte
iar bratele lungi ale literelor mele
te-au dus pana departe spre alte tari
si spre alte continente

unde te-ai ratacit in altfel de glasuri
si altfel de fete
pana cand le-ai topit si descompus
asimilandu-le zambetele, adancile intelesuri
si intreaga natura

devenind una cu departarea
iar departarea una cu tine.

Eram singuri si ti-am citit o poezie
pe malul unui lac a carui limpede apa
statea sa se verse
intr-un ocean populat pe jumatate
de trairile lungului sir al oamenilor ce ne-au luat-o
inainte,

iar pe cealalta jumatate de intregul sir
al celor
ce ne urmau in continuarea povestii.

Mai tarziu ne-am apropiat fetele
si ne-am dizolvat incet
unul intr-altul,

Mai intai ni s-au atins nasurile,
apoi sprancenele si genele,
apoi obrajii, buzele si
in cele din urma secundele.

Acestea din urma au reprezentat apogeul
iar apoi cantecele noastre
au devenit unul singur,

iar vocile noastre- una.

O voce ce vorbea pe toate limbile lumii
si care intelegea valurile oceanelor
si vantul ce bate printre catarge,
printre idei, printre idealuri
sau alge.