Ma ratacesc in multime
pierzandu-mi numele printre fetele straine
populand inima strazilor prafuite.
piatra cubica si betonul
inghitandu-mi pașii
lasa loc omului nou
pentru care asteptarea devenise un mod de viata.
imi amintesc si uit totul.
tot ce a ramas a se intampla
este reflectia istoriei nepovestite.
Urmele pașilor rămân o clipa și trec.
La fel ca cei care-i poartă.
Imi amintesc ce trebuie sa fac si apoi ma aplec
sa ridic pe umeri istoria viitorului moartă.
Nu exista sunet.
Nici voci.
Doar zdranganeli de stele si zumzet de mormoloci
precedand clipa lui maine.
Doar clipa bătăilor aripilor există
doar clipa bătăilor inimii exista
doar clipa lui acum singuratică, nestiutoare și tristă.
În rest nimic.
Doar gânduri de a fi fost altceva altădată.
Totul e incredibil de mic
Și uitat de toti cei a cărui istorie se straduiesc nestiind s-o refacă.
